Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși.

În cuvântul rostit după citirea textului evanghelic, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre discreția femeii cu scurgere de sânge, care a fost vindecată de Domnul Hristos:

«Şi iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă» (Matei 9, 20-21)

Pericopa evanghelică ne vorbește despre o minune pe care a săvârșit-o Domnul nostru Iisus Hristos, cu o femeie bolnavă de hemoragie.

Sfântul Evanghelist Marcu descrie în detaliu această minune și modul de a se comporta al femeii bolnave de hemoragie (scurgere de sânge). Ni se spune că era bolnavă de 12 ani și că a cheltuit foarte mulţi bani pe la doctori, ca să găsească tămăduire.

Probabil că această femeie a auzit despre Iisus Hristos, Cel care vindecă neputinţa și boala celui care se apropie de El cu credinţă. Auzind că Domnul trece prin localitatea unde locuia, această femeie a avut gândul bun – să nu rateze întâlnirea cu El.

Domnul Hristos era însoţit, întotdeauna, de foarte multă lume – Îi ascultau cuvântul, care hrănea sufletele însetate și înfometate de cele spirituale.

Având un suflet foarte delicat – probabil și sensibilizat de atâta suferinţă –, femeia s-a gândit, în sinea ei, că este suficient numai să se atingă de poala hainei Mântuitorului, și va primi vindecare (va fi tămăduită de boala care o chinuia foarte mult și din pricina căreia suferea); lucru pe care l-a și făcut.

Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că Hristos a simţit că a ieșit o putere din El, și i-a întrebat pe Ucenici: «Cine s-a atins de Mine?». Aceștia, în mod natural (foarte firesc), I-au replicat lui Hristos, spunându-I: «Doamne, Tu ne întrebi pe noi cine s-a atins de Tine, când Tu ești îmbulzit de atât de multă lume?». Cu alte cuvinte – am spune noi – „Este imposibil ca, fiind înconjurat de foarte mulţi oameni care vor să Te vadă, să Te asculte, să se hrănească cu cuvântul Tău, cu chipul Tău, cineva să nu se atingă de Tine; inevitabil oamenii se ating de Tine”.

Apostolii nu au înţeles sensul profund al acestei întrebări. Nu era pur și simplu o întrebare dacă cineva s-a atins sau nu de El. Nu acest lucru era relevant pentru Hristos, ci faptul că cineva a avut o credinţă foarte puternică, crezând că, numai atingându-se de El, va primi vindecare de boala de care suferea de atâţia ani.

Femeia a auzit această întrebare și s-a dus și a mărturisit: „Eu sunt cea care m-am atins de Tine, cu gândul și cu credinţa în suflet că voi primi vindecare”.

În faţa unui asemenea suflet – delicat, plin de nobleţe și extrem de sensibil –, Hristos îi va spune: «Îndrăznește, fiică, credinţa ta te-a mântuit» (te-a izbăvit, te-a ajutat să scapi de această boală cumplită).

Atitudinea acestei femei ar trebui să ne înveţe pe noi faptul că un om credincios este întotdeauna foarte discret, plin de nobleţe și de o sensibilitate aparte.

Ierarhul Hușilor a insistat asupra realității că una din manifestările exterioare, care denotă credința autentică, este discreția:

Aceste virtuţi – nobleţea, discreţia și sensibilitatea – izvorăsc din credinţă. Un om credincios nu poate fi nici bădăran, nici insensibil, și nici lăudăros – cum, din păcate, procedează unii care fac o faptă bună sau ajută pe cineva (sau chiar Biserica) și așteaptă să fie lăudaţi (să fie ridicaţi în slăvi).

Acea faptă bună, care nu este însoţită de discreţie, de sensibilitate și de multă nobleţe, își pierde din valoarea ei spirituală. Rămâne o faptă bună, dar nu mai are aceeași strălucire, aceeași frumuseţe duhovnicească.

Omul credincios este exact ca această femeie, care a vrut să se apropie de Hristos discret, fără să știe nimeni. Nici măcar nu a avut pretenţia să stea de vorbă cu El și să-I povestească drama sufletului ei – așa cum, poate, am fi procedat noi.

Dacă facem un mic efort de imaginaţie, dacă ar veni Hristos acum, în mijlocul nostru, noi am tăbărî pe El, să-I spunem problemele noastre, dramele și neîmplinirile pe care le trăim în sufletul nostru, gândindu-ne că am vrea să ni le rezolve.

Această femeie a fost atât de discretă, pentru că avea o credinţă puternică.

Când îi mai auziţi pe câte unii spunând: „Eu sunt un om credincios!”, să fiţi cu mare luare aminte, pentru că a fi credincios nu înseamnă a te bate în piept pentru faptele bune pe care le faci – de ele trebuie să știe doar Dumnezeu și sufletul tău. Așa ne spune Hristos în Predica de pe Munte: „să nu știe stânga ce face dreapta ta. Este foarte greu să facem un lucru, fără să știe mâna stângă ce face mâna dreaptă – este aproape imposibil.

Domnul Hristos vrea să spună că atât de discreţi trebuie să fim în cele care ţin de viaţa spirituală (de credinţa în Dumnezeu), încât să avem ochii închiși la faptele bune pe care le facem, și nici să nu știm cu ce mână facem fapta bună – chiar dacă, evident, noi simţim aceasta, dar să închidem ochii. Faptele bune pe care le facem să fie cunoscute doar de Dumnezeu – asta înseamnă discreţie adevărată.

Totodată, Preasfinția Sa a afirmat că mândria este ascunsă în spatele dorinței de a primi mulțumiri și aprecieri de la oameni pentru binele pe care îl săvârșim:

Care este lampa de control, că noi încă nu avem o credinţă asemănătoare cu a acestei femei? Atunci când facem o faptă bună, spirituală (pentru Biserică sau ajutăm un om sărman), ne necăjim dacă nu ni s-a mulţumit și dacă acea persoană nu a fost recunoscătoare.

Sigur că acea persoană păcătuiește, pentru că cel care beneficiază de binele făcut are datoria să fie recunoscător. Dar cel care a făcut fapta bună nu are datoria să cerșească recunoștinţa – este un păcat –, să pândească momentul în care cineva îi mulţumește și să se mândrească (să se împăuneze) în faţa oamenilor cu faptele pe care le-a făcut.

Această poziţionare, din punct de vedere spiritual, nu este una bună, ci eronată. Acea persoană suferă de o boală, care este ca o hemoragie spirituală – mândria. Mândria care curge din tine te sleiește și te transformă într-un om dificil și permanent nemulţumit, căruia nu-i convine absolut nimic, cu atât mai mult atunci când cineva nu-ţi mulţumește pentru fapta bună pe care ai făcut-o.

Dumnezeu are grijă și îi răsplătește celui care a făcut o faptă bună, mult mai mult decât cel care îi mulţumește sau îi este recunoscător. Cu cât oamenii nu ne sunt recunoscători pentru faptele bune pe care le facem, cu atât Dumnezeu plusează în compensaţia pe care ne-o face, și acea faptă bună va fi înscrisă în Ceruri, pentru că nu ni s-a mulţumit pentru ea în această lume. Merge în Ceruri, într-un mic tezaur, și va fi a noastră. Dacă ne luăm laudele pe pământ și le căutăm cu orice preţ, s-a dus răsplata, pentru că am primit-o aici, pe pământ – așa ne spune Hristos în Evanghelia Sa.

Din această minune săvârșită de Hristos, învăţăm să fim oameni foarte discreţi în preajma lui Dumnezeu. Această discreţie este rodul credinţei din sufletul omului, și poate să ia foarte multe forme, se poate concretiza în multe feluri.

Un alt fel este cel în care venim la Biserică și încercăm, pe cât ne stă în putinţă, să avem gura plină de rugăciune, iar mintea să fie ca o moară care macină cuvintele rugăciunii. Atunci nu mai avem vreme să vorbim sau să ne uităm în stânga și în dreapta, să analizăm cum a venit fiecare îmbrăcat, cum se închină, unde stă, cu cine a venit. Suntem discreți și vrem să avem o relaţie profundă (adâncă) cu Dumnezeu. Ești numai ochi și urechi.

Când venim la Biserică, să fim ca îngerii – în Ceruri, îngerii doar se roagă.

Peste tot este atâta gălăgie, multă tulburare și dezbinare. Biserica trebuie să fie locul în care să domnească și să ne lăsăm cuprinși de duhul tăcerii, care izvorăște din rugăciune.

Omul care se roagă știe să și tacă, să se interiorizeze, să caute să aprindă o luminiţă în sufletul său, pentru ca, după cele două ceasuri de Liturghie, să simtă că este un om schimbat – un om mai bun, care își dorește să-și trăiască credinţa mai profund și mai conștient. Atunci putem să spunem că nu am venit degeaba la biserică.

În cadrul slujbei, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Ștefan Nagîț, pe seama Parohiei Deleni I, Protopopiatul Vaslui, iar la final l-a instalat ca paroh al acestei comunități, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.

Tot în cadrul Sfintei Liturghii, Ierarhul Hușilor a oficiat și Taina Sfântului Botez pentru pruncul Serafim, al șaselea copil al părintelui Ștefan Nagîț.