„Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu 2,12)

Pasajul evanghelic rânduit să fie citit în cadrul Sfintei Liturghii din  această duminică este cel care relatează despre o minune, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a săvârșit-o cu un om infirm, cu un om slăbănog. Minunea vindecării acestui slăbănog s-a datorat credinței prietenilor care au avut o idee ingenioasă, să îl pună pe o targă, pe un pat. Paturile în vremea aceea, la poporul evreu, nu aveau picioare. Erau ca un fel de targă sau rogojină. Acești patru prieteni s-au gândit, ca semn al dragostei lor pentru cel infirm, să îl ducă în fața lui Hristos și să îi ceară vindecare. Hristos se afla în orașul Său natal, Capernaum. Era într-o casă care era înțesată de oameni, foarte mulți Îl urmau pe Hristos, ascultau cuvântul Lui și se hrăneau din acesta. Dacă acest cuvânt nu ar fi fost unul care dădea sens vieții oamenilor, dacă n-ar fi aprins lumină în sufletele lor, dacă nu le-ar fi înviat sufletele lor moarte, nu L-ar fi urmat pe Hristos.

Evangheliile ne spun că oamenii se îmbulzeau, se îngrămădeau, ca să asculte măcar o fărâmă din cuvintele pe care Hristos le rostea. Într-una din aceste zile, Hristos se afla într-o casă. Acolo le vorbea oamenilor. Aceștia stăteau nemișcați, erau într-un fel electrizați, prinși într-o mreajă a cuvântului pe care îl rostea Hristos. Casa aceea era plină de oameni. Aici, cei patru prieteni s-au gandit să dea deoparte acoperișul, care nu era în forma clasică, pe care o știm noi astăzi. Era un acoperiș plat, care, oricând putea fi dat la o parte, pentru a intra răcoarea, pentru a intra cât mai mult aer în casă. Acești patru prieteni s-au urcat deasupra casei, au dat la o parte copertina și l-au lăsat în casă pe slăbănog, cu ajutorul unor frânghii și a ajuns exact în fața lui Hristos. Cu  alte cuvinte, au fost atât de ingenioși și au avut atâta dragoste, acești prieteni ai slăbănogului, încât au zis „îl punem pe infirmul acesta în fața lui Hristos”. Domnul, când vede credința acestor oameni - și a prietenilor, dar și a celui bolnav, întins pe targă - îi spune celui infirm: „îndrăznește fiule”. Îl considera pe acesta ca pe fiul Său și îi spune după aceasta: „iertate îți sunt păcatele tale”.

Cărturarii, care erau de față, au început să murmure, să gândească în inimile lor. Pentru comunitatea semitică, oamenii erau considerați că gândesc cu inima, aceasta fiind sediul gândurilor omului. Așa este și astăzi, chiar dacă noi gândim cu mintea și spunem că în capul nostru sunt gândurile, șuvoiul de gânduri, totuși, acestea coboară și în inima omului. Odată coborâte în inima omului, ele au o influență asupra lui. Se și spune, că noi suntem ceea ce gândim, că devenim ceea ce gândim, sau viața noastră este precum sunt gândurile noastre. Dacă gândurile noastre sunt urâte, pline de noroi, și viața noastră este la fel. Dacă gândurile noastre sunt luminoase, bucuroase, și viața noastră este la fel. Hristos, ca Cel care este Dumnezeu Omul, este și Cel care citea inimile oamenilor. Acesta a văzut că acei cărturari au început să judece, să murmure și să spună: „Cine este acesta care spune, iertate îți sunt păcatele?”. Hristos le spune, admonestându-i: „de ce cugetați cele rele în inimile voastre?”.

Nu orice om care are putere, are și autoritate.        

Să vedem ce putere și autoritate, mai fidel este termenul aici, tradus din limba greacă ca „autoritate”. Nu orice om care are putere, are și autoritate. Excesul de putere nu îndeamnă autoritate, înseamnă dictatură. Dictatorul care vrea să se impună în fața subalternilor săi, de fapt, nu mai are autoritate morală, spirituală. De aceea, declanșează toate aceste mecanisme de coerciție, obligativitate și teroare asupra celor pe care el îi conduce. Sunt atâtea exemple de dictatori!  Uneori mai avem câte unul și în casa noastră, în comunitatea noastră sau la locul de muncă. Vedem câte unul care are reflexele și comportamentul unui terorist. Terorizarea este una, în acest caz, psihică. Un asemenea om, chiar dacă deține puterea și o exercită, el, de fapt, nu

 Cel care are autoritate, are și putere asupra celor pe care îi conduce. Hristos le arată în mod palpabil și concret cărturarilor și fariseilor ce înseamnă iertarea păcatelor, ca semn al vindecării 

Chiar dacă nu există o legătură de necesitate între păcat și boala omului, de multe ori, bolile vin asupra noastră ca forme de încercări ale credinței noastre și de smerenie, pe care Dumnezeu le îngăduie. E atât de greu să înțelegem taina aceasta! În urma acestei minuni, toți oamenii au rămas în stare de uimire. Uimirea este semnul entuziasmului, al bucuriei, al învierii sufletului. Un om blazat, un om plictisit, am spune noi, depresiv, n-are niciun fel de apetit pentru tot ceea ce înseamnă viață. Acesta nu simte savoarea vieții, ci trăiește ca o plantă, doar vegetează. Așa este omul care nu îl are pe Dumnezeu. Cei care au fost martori la această minune, ne spune Sf. Ev. Marcu, că s-au minunat, au trăit această stare de entuziasm, văzând cum lucrează Dumnezeu prin oameni. Iisus Hristos este și Om desăvârșit și Dumnezeu deplin. El S-a întrupat și a venit în lume pentru noi, ca să asume firea noastră omenească și a luat trupul nostru, ca să ne mântuiască și ne izbăvească din robia păcatului. În fața unui asemenea Dumnezeu-Om, multimea s-a minunat și a trăit această stare.

Lumea de astăzi trăiește un plictis groaznic și o formă de blazare spirituală și platitudine existențială, pentru că nu mai este animată de credință.

Credința nu mai ocupă un loc central în viața oamenilor, este ceva periferic. Câteodată, am putea spune, ceva la marginea magiei, în sensul că ai nevoie de Dumnezeu când ești în suferință, dar nu vrei să ai o relație personală cu El și nu faci ceva concret, să Îl aduci în viața ta, ca să te vindece pe tine, slăbănogul. Tu umbli pe două picioare, ai poziția aceasta de verticalitate, dar spiritual, tot infirm ești, ca un om pus pe o targă. Omul care admite păcatul în viața lui, este ca un om pus pe o targă, mort spiritual și nu mai are curajul pentru viață, nu mai are entuziasmul pentru viață. Hristos este Cel care ne vindecă.

 De aceea, din pasajul evanghelic învățăm că entuziasmul ne vine din relația personală pe care o avem cu Dumnezeu. Dacă vrem să scăpăm de depresie, de orice formă de plictiseală groaznică, de care este învăluit omul zilelor noastre, e nevoie să îl ai pe Dumnezeu în inima ta. Când Îl ai pe Domnul în inima ta, El este Cel care te vindecă. El îți zice: „Îndrăznește, fiule! Ridică-te, iertate îți sunt păcatele tale”. Când Dumnezeu ne iartă păcatele, noi începem să trăim bucuria, să fim plini de viață și nimic din lumea aceasta nu ne mai poate mulțumi, numai credința și harul pe care le dă Dumnezeu în inima omului. Acestea îl schimbă. Dintr-un om infirm, cu puterile sufletești paralizate, devine un om viu, un om plin de viață, pentru că Dumnezeu este Viață. Când vine Acesta în inima omului, îl învie și îi dă putere să vadă esența lucrurilor și al vieții lui pe acest pământ.

Cel care ne  vindecă de bolile sufletești este numai Hristos           

Ne chinuim, vrem și căutăm să ne ameliorăm psihic. Cel care ne vindecă de infirmitățile sufletești este numai Hristos. Totul este ca noi să ne angajăm într-o relație personală cu El, nu așa ocazională.

Venim la Prislop, îl căutăm pe părintele Arsenie și după ne întoarcem la ale noastre, la păcatele și neputințele noastre, la chiar „nesimțirea” noastră, iertați-mi expresia! Care e sensul pentru care ai venit la mănăstire și ai intrat în curtea acestei mănăstiri?  Oriunde, dacă mergem la o biserică sau mănăstire, să zicem: „Doamne, pune strajă gurii mele! Eu nu o să mai vorbesc nimic din cele ce țin de lumea aceasta. Eu vreau să vorbesc numai cu Tine și să mă rog, să povestesc cu Tine și să stau în preajma Ta.” Când venim pentru altceva și nu ne interesează rugăciunea, rămânem cu spațiul frumos, dar ne ducem acasă tot săraci, fără să aprindem o lumină în sufletul nostru, fără să simțim că ne-am schimbat, că am înviat.

Așa să ne ajute Domnul, pe fiecare dintre noi, ori de câte ori venim în preajma Lui, oricâte infirmități am avea, să ne vindece de slăbănogeli, pentru că numai în felul acesta putem deveni oameni entuziaști, plini de bucurie.

Omul moroconos și plictisit, plat din punct de vedere spiritual, este și un om dificil, foarte complicat. Pe acesta nu îl mulțumește nimic, nici dacă plouă, dacă ninge, dacă e soare, totul i se pare că nu este așa, după calapodul minții lui. E atât de greu să stai lângă un asemenea om, care nu este mulțumit de nimic, e un chin, o povară cumplită. El nu își dă seama că omul acela, nu numai că îi chinuie pe cei din jurul său, ci se chinuie pe sine însuși. Devine o povară și nu își dă seama că ar trebui să se roage lui Dumnzeu să scape  întâi de sine însuși, adică de acel ego atât de cârtitor, de răutăcios, care îl urâțește și îl face atât de negru la suflet.

 Să ne ajute Domnul ca, prin tot ceea ce facem noi, să căpătăm entuziasmul și bucuria credinței, asa cum au avut-o cei care au fost martori la această minune și îl acultau pe Hristos înmărmuriți.

 Este posibil lucrul acesta și vă dau un exemplu. Vin din Eparhia Hușilor, de la Vaslui și am fost la o sfințire de biserică, lângă Bârlad. Undeva, pe la începutul Liturghiei a început să plouă, cum spunem metaforic „curgea cu găleata din cer”. Noi stăteam într-un foișor, adăpostiți de ploaie, ne puteam ruga, că aceasta nu ne uda deloc. M-am gândit ce vor face oamenii. Probabil că vor pleca unii dintre ei, unii se vor adăposti în biserică și vom rămâne noi, cei din foișor. Vă rog să mă credeți că nu s-a mișcat niciun om, chiar dacă ploua torențial. Au rămas nemișcați și am zis că sunt oameni minunați. Câtă dragoste au creștinii, să rămână și în ploaie. Eu nu m-am simțit confortabil. Dacă ei ar fi plecat și s-ar fi adăpostit, parcă, undeva, conștiința mea era mai împăcată, ei adăpostiți de ploaie, eu la fel. Dar când am văzut că ei au stat neclintiți, conștiința mea nu mai era foarte liniștită. La momentul împărtășaniei m-am gândit să cobor și eu printre ei și să-i împărtășesc, chiar dacă ploua. Gândiți-vă că sub picioarele mele s-a făcut noroi, tină. Am zis eu că această tină de sub picioarele oamenilor, care au venit la cuminecare, este un noroi sfânt, al unor picioare pline de răbdare, pline de dragoste față de Dumnezeu.

Ori de câte ori venim la părintele Arsenie, dacă este Sfânta Liturghie, să stăm la slujbă, că așa îl bucurăm pe părintele. Stați la Liturghie, rugați-vă aici unde este Trupul și Sângele Domnului! După aceea, mergeți și spuneți o rugăciune la mormânt și cereți pe cele pe care le considerați dumneavoastră că sunt de folos.

Să ne ajute Domnul să fim oameni buni, să schimbăm ceva în viața noastră! Amin!